Haralambie Corbu la 80 de ani

Critic şi istoric literar, domeniul ştiinţific: literatura modernă şi contemporană, probleme de teorie literară şi literatură comparată. Doctor habilitat în flologie (1975), profesor universitar (1995). Membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1984).

Născut la 15 februarie 1930 în s. Dubăsarii Vechi, azi r-nul Criuleni. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1947–1951). A făcut doctorantura la Institutul de Literatură Universală „M. Gorki” din Moscova (1954–1957). De la 1 septembrie 1951 şi până în prezent activează în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, trecând prin toate funcţiile ierarhiei academice de la cercetător ştiinţific inferior până la cea de vicepreşedinte al AŞM (1988-1995). A activat în două rânduri şi în funcţia de academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Socioumane (1986–1991; 1995–2000). Este autor a peste 650 de lucrări ştiinţifice şi de popularizare, inclusiv 25 de cărţi personale. Deţine titlurile de „Om Emerit”, laureat al Premiului de Stat. A fost distins cu Ordinul „Prietenia Popoarelor”, „Ordinul Republicii”, medaliile „M. Eminescu” şi „D. Cantemir”, Diploma şi Premiul „Savantul anului 2005”.

– Dle academician Haralambie Corbu, demult n-aţi mai dat interviuri presei de la noi. De aceea aş vrea sa vă întreb ce mai faceţi, cum trăiţi? Masa de scris rămâne o atracţie pentru Dvs.?

– Ce mai fac, cum o mai duc? Voi răspunde, într-un dicton bine cunoscut: Ca la vârsta noastră! După anul 2000, când am plecat din toate funcţiile administrative, mi s-a creat rezerva de timp necesară pentru a mă ocupa mai mult de ale mele: de sănătate şi de nedespărţita masă de scris, de care sunt legat pe parcursul a şase decenii, fără ceva. Am căutat, în măsura posibilităţilor, să-mi onorez responsabilităţile ce-mi reveneau şi îmi revin în calitatea mea de cercetător, istoric şi critic literar prin participarea la viaţa ştiinţifică şi publică din Republică în diversele ei manifestări, principala fiind cărţile publicate în acest răstimp: „Discursul direct. Aspecte ale publicisticii eminesciene” (2000), „Dincolo de mituri şi legende. Studii. Eseuri. Atitudini” (2003), „Deschideri către valori. Studii. Eseuri. Atitudini” (2004), „Faţa ascunsă a cuvântului. Studii şi eseuri literare” (2007), studiul monografic „Constantin Stere şi timpul său. Schiţă de portret psihologic” (2005), toate apărute la mult apreciata editură „Cartea Moldovei”. Cât priveşte conţinutul şi calitatea acestor publicaţii, ele nu ţin de competenţa mea. Ceea ce ţine de volumul lor, aş putea să precizez că acesta atinge, în pagini, cifra de 2040 sau – în altă unitate de măsură – 112 coli de tipar. Aş mai adăuga şi cele două volume „Scrieri” de Andrei Lupan, apărute în 2002, sub îngrijirea academicianului Ion Druţă, a familiei Lupan – Nadejda, Tatiana şi Silvia, şi a subsemnatului.

– Din câte-mi amintesc printre primii oameni de ştiinţă pe care i-aţi întâlnit, cu aproape 60 de ani în urmă (1951) la Academia de Ştiinţe, şi care într-un fel v-au „botezat” în cercetarea literară, a fost şi dr. hab. Vasile Coroban. Dânsul v-a susţinut preocupările ştiinţifice iniţiale în domeniul criticii şi istoriei noastre literare. Ce ne-aţi putea comunica în acest sens?

– Printre cunoscuţii deja la cea vreme oameni de ştiinţă în domeniul pe care l-am abordat şi eu, a fost, desigur şi Vasile Coroban, colaborator ştiinţific superior la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a AŞ a URSS. Am fost în relaţii strânse de colaborare cu acest remarcabil savant de o pregătire şi experienţă deosebită în domeniu, începând cu data de 1 septembrie 1951 – data înregistrării mele în calitate de tânăr cercetător al acestei instituţii – şi încheind-o cu 19 octombrie 1984, ziua plecării Domniei Sale în lumea celor drepţi. A fost o personalitate aparte, complexă, neordinară, nescutită însă şi de unele contradicţii şi păcate omeneşti. Dar contribuţia lui la dezvoltarea ştiinţelor literaturii şi folclorului în primele trei decenii de după război a fost una decisivă şi indiscutabilă. În primii trei ani de acomodare a subsemnatului la noul mediu de activitate (1951-1954) am fost alături şi în preajma lui Vasile Coroban nu numai cu mesele de lucru, amplasate în spaţiul aceluiaşi birou, dar şi din punctul de vedere al comunicării spiritual-umane. Ar fi multe de amintit în acest sens, căci el îmi servea nu numai drept îndrumător, dar şi drept model de slujitor cu credinţă domeniului ştiinţific ce şi-l asumase. Dar toate acestea – cu altă ocazie.

– Debutul Dvs. editorial l-a constituit volumul Dramaturgia lui Vasile Alecsandri (1962). Astăzi, după aproape 6 decenii, aţi reeditat această lucrare. Care a fost motivaţia? Aţi revăzut şi înnoit textul?

– Unele explicaţii la întrebarea Dvs. le-am expus în Postfaţa la ediţia a doua. Ce aş vrea să mai adaug aici e că, recitind azi acest studiu, mi s-a creat impresia că el ar putea să reprezinte un anumit interes şi pentru cititorul contemporan, dat fiind faptul că opera dramatică a marelui nostru clasic, cât şi materializarea ei scenică, continuă să rămână un domeniu insuficient de actual şi atractiv şi pentru cercetătorii timpurilor noastre. Asta în ce priveşte motivaţia. Gradul intervenţiei mele în textul ediţiei din 1973 e unul substanţial din punctul de vedere al stilului şi ajustării lui la normele istorice şi ştiinţifice moderne. În schimb, au rămas în formula ei iniţială structura cărţii, concepţia şi modul de interpretare a fenomenelor artistice, concluziile de bază ale studiului în ansamblu, dar şi în compartimentele lui constituente. Am întreaga convingere că ştiinţă adevărată s-a făcut şi în acei ani şi că revenirea selectivă la aceste valori în formula lor iniţială e una necesară şi benefică.

– Dle academician, de-a lungul vieţii aţi întâlnit o sumedenie de personalităţi marcante ale ştiinţei şi culturii noastre. De cine vă amintiţi astăzi mai des, de cine vă este dor?

– Da, aşa este. Dacă aş încerca să fac nişte bilanţuri în acest sens, ar trebui să întocmesc liste întregi, cu zeci şi sute de nume de oameni de treabă şi personalităţi ilustre, cu care am avut norocul şi fericirea să contactez şi să profit de bunătatea şi înţelepciunea lor. Aş selecta din aceste liste (o fac cu greu) în deosebi trei nume de referinţă: academicienii Vladimir Andrunachievici, Andrei Lupan şi Nicolae Corlăteanu. Despre primul am scris, tot la iniţiativa Dumitale, un mic eseu publicat în volumul colectiv „Academicianul Vladimir Andrunachievici” (2009). Cât priveşte cel de al doilea nume din cele trei pomenite mai sus, adică de acela al lui Andrei LupanM, aş vrea să menţionez următoarele.

L-am cunoscut personal pe autorul poemului „Sat uitat” în toamna anului 1953, la una din şedinţele colectivului de autori desenaţi pentru scrierea volumului „Literatura sovietică moldovenească. Ocercuri”, apărut, după cum se ştie, doi ani mai târziu, adică în 1955. Subsemnatul avea misiunea să prezinte capitole privind creaţia scriitorilor Andrei Lupan, Petrea Cruceniuc, Petrea Darienco, cât şi dramaturgia moldovenească atât cât exista la acea dată. Trebuie să precizez că la acele discuţii i-am avut ca participanţi şi pe scriitorii în viaţă despre care se scria: Em. Bucov, Bogdan Istru, George Meniuc, Petrea Cruceniuc, Lev Barschi ş.a. La discutarea capitolului despre Andrei Lupan, m-am pomenit, din întâmplare, pe o canapea, alături de cunoscutul şi „temutul scriitor”. După o mică introducere a moderatorului şedinţei I.C.Varticean, cuvântul i se oferă lui Andrei Lupan, care începe – „Nu-l cunosc, nu l-am văzut şi nu l-am auzit niciodată pe autorul acestui material, dar trebuie să recunosc că l-a rotunjit cumva-cumva şi şi-a spălat mâinile de grijile pe care ar fi putut să le aibă! Atâta doar că ar mai trebui, pe ici pe acolo, prin locurile esenţiale să se debaraseze de superlativele abuzive la adresa autorului. În rest, să se descurce singur!” Asistenţa a zâmbit încurajator la afirmaţiile ironico-binevoitoare ale scriitorului, iar subsemnatul a răsuflat uşor că s-a ales numai cu atâta!

Au urmat aproape patru decenii de contacte şi colaborări strânse cu distinsul scriitor, om de cultură şi de omenie, care a fost Andrei Lupan. Capitolul din lucrarea colectivă pomenită mai înainte, a fost urmat de numeroase studii ale subsemnatului, inclusiv de cercetarea monografică „Letopiseţ al timpului. Studiu asupra creaţiei lui Andrei Lupan” (1982). Pentru ca în dedicaţia la ediţia în trei volume Scrieri de Andrei Lupan, apărută în 1973 şi prefaţator al căreia era intervievatul Dv. de astăzi, autorul să mărturisească, confidenţial: „Dragă tovarăşe Haralambie! Pentru că ai consimţit să te bagi în bucluc şi să devii complice la acest ceva-cumva în trei volume, susţinându-mi păcatele mele cele neiertate, şi ai comis asta cu inimă nobilă, fără gând rău; pentru toate acestea primeşte, te rog, adânca stimă şi mulţumirea mea, însoţită de prieteneşti urări de bine, sănătate şi succes în marea muncă a talentului dumitale înţelept” . Lupan Andrei, 25.XII.1973.

– Îmi amintesc de prietenia Dvs. cu acad. Nicolae Corlăteanu. I-aţi fost discipol, alături de acad. Silviu Berejan, prof. Ion Ciornâi, m.c. Anatol Ciobanu şi de toţi filologii care i-au ascultat prelegerile la USM şi Institutul Pedagogic de Stat „I. Creangă”. Cum l-aţi păstrat în memorie pe profesorul tuturor profesorilor?

– Pe viitorul academician Nicolae Corlăteanu l-am cunoscut în anul 1947, când Domnia Sa împlinise vârsta de 32 de ani, iar subsemnatul – pe cea de şaptesprezece, Dumnealui în calitate de profesor universitar la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, iar umila mea persoană – în cea de student la anul întâi. Aceste contacte şi relaţii de stimă şi preţuire au continuat până la sfârşitul vieţii distinsului meu profesor, care s-a întâmplat peste 58 de ani, adică la 21 octombrie 2005. I-am audiat cursurile de limbă maternă, am participat la seminarele practice, am ţinut examenele la obiectul respectiv, avându-l, în cele din urmă, şi în calitate de preşedinte al Comisiei de Stat la finalizarea studiilor. M-a susţinut şi m-a protejat când a fost nevoie; a fost exigent, ca şi faţă de toţi ceilalţi studenţi, când situaţia o cerea. Dar i-am simţit întotdeauna încrederea deplină. Venirea mea la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în septembrie 1951, a fost realizată, cred, şi de susţinerea nemijlocită a prof. Nicolae Corlăteanu, care în acel moment exercita funcţia de şef al Sectorului de limbă, literatură şi folclor din cadrul Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a AŞ a URSS. L-am avut apoi ca director-adjunct timp de 5 ani şi director – timp de vreo 8 ani.

În toate împrejurările vieţii Nicolae Corlăteanu se manifesta constant ca un om echilibrat, civilizat, onest, ca un savant cu rădăcini adânc implementate nu numai în domeniul lingvisticii, dar şi în cel al culturii generale, al istoriei, filozofiei etc. Profesorul nostru drag nu a râvnit funcţii şi nu a săpat pe nimeni, străduindu-se, în toate circumstanţele, să facă bine altora, uneori chiar în detrimentul propriilor interese. Nu s-a plâns nimănui când destinul îl punea la grele încercări; nedreptăţile pe care le suferea, le consuma, de regulă, de unul singur. Aşa a fost şi atunci când a fost destituit din funcţia de director al Institutului de Limbă şi Literatură, destituire ce s-a produs enigmatic în toamna anului 1969.

Un caz concret. Pe neaşteptate, conducerea partidului din republică a anunţat că va fi controlată şi ascultată la şedinţa Biroului Comitetului Central activitatea Institutului de Limbă şi Literatură al AŞM, comisia având în frunte o distinsă doamnă, şef de secţie la instituţia respectivă. Documentele pregătite de comisie, activităţile Institutului şi a colaboratorilor ei erau orientate spre a demonstra eficacitatea şi utilitatea muncii savanţilor filologi, aflaţi sub supravegherea acad. Nicolae Corlăteanu. Totul părea că merge spre bine. Chiar şi în timpul susnumitei şedinţe membrii biroului (Ch. Iliaşenco, D.S. Cornovan şi alţii) s-au rostit în favoarea Institutului.

Ultima luare de cuvânt a primului secretar Ivan Bodiul a schimbat însă radical situaţia şi atmosfera. La cele şase puncte paşnice din proiectul de hotărâre el propune să fie adoptat al şaptelea: A considera necesar de a întări conducerea Institutului de Limbă şi Literatură. Prezidiul AŞM, timp de o lună, să vină cu propuneri în ce priveşte noul director al institutului respectiv.

Propunerea primului a provocat surpriză şi stupoare, dar a fost acceptată în unanimitate!

Cauza adevărată a acestui act nejustiţiar nu se cunoaşte, dar conform unor zvonuri, cele două dicţionare, rus-român şi rus-moldovenesc, apărute unul după altul, ar fi servit drept pretext neafişat pentru luarea unei decizii atât de absurde.

Pentru acad. N. Corlăteanu problema consta nu atât în scoaterea din funcţia, pe care el n-a râvnit-o, ci în modul necivilizat cum a fost destituit. Dar şi această nedreptate, ca şi multe altele, a suportat-o cu demnitate şi bărbăţie neafişată.

De felul cum îşi aprecia acad. N. Corlăteanu discipolii ne vom referi la o dedicaţie pe volumul de memorii Răspântii, apărut în anul 1995, când autorul îşi marcase jubileul de 80 de ani de la naştere:

„Unuia dintre cei mai înţelepţi şi cumpătaţi dintre foştii mei studenţi Haralambie Corbu, care prin muncă asiduă de zi la zi a obţinut succese nobile în ştiinţa literară şi filologică, în general, publicând lucrări de prestigiu, dar care în acelaşi timp duce greaua povară de coordonare a activităţii ştiinţifice a tuturor socio-umaniştilor.

Îi doresc multă, multă sănătate, fericire şi să mai publice încă multe articole şi monografii în toate domeniile pentru care simte o adevărată vocaţie”. 21/IX-1995, Nicolae Corlăteanu.

– Care vă sunt interesele de ultimă oră?

– Sănătate de-ar fi, de proiecte şi planuri nu ducem lipsă! Ceea ce se află în prezent pe masa de scris, în primul rând, e finalizarea monografiei privind valoarea naţională şi universală a operei marelui nostru povestitor – Ion Creangă, la care lucrez de mai mulţi ani!

–Vă mulţumesc, dle academician Haralambie Corbu, pentru acest interviu! Vă urez mulţi ani şi noi realizări!

Tatiana Rotaru