Vor, vor, vor, cei cu pete pe conştiinţă, să ne deprindem cu tăcerea, să nu ştim ce se face în jurul nostru, să îndurăm, să răbdăm totul, umilinţă chiar, nedreptate, minciună. Ambiţii sus, ambiţii jos. Pentru ambiţii vor călca şi pe trupuri, nu mai există etică, nu mai există bună-cuviinţă, din comunism venim, din amăgeală, viclenie, escrocherie. „Poporul să ne-aclame, poporul să ne-admire”. Purtăm stindardul biruinţei, inducem în eroare sufletul bun la toate, trâmbiţăm în patru vânturi nerozia cu cei doi poeţi naţionali şi „o singură iubire”.

Unde s-a mai văzut?
În care ţară? A lui Papură-vodă?
Poetul naţional e unul pentru toţi.
În România există acest poet, Eminescu e.
Nutrim gânduri separatiste înseamnă.
Alt poet naţional, pentru Republica Moldova ţinem să avem?
Dar şi Basarabia are poetul ei naţional: Alexei Mateevici.
Îl contestăm înseamnă?
Ho, ţară!
Domoliţi-vă.
Ne jucăm cu ţara-n bunghi?
Cumplită criza de moralitate.
Să monumentalizăm grădina publică la nesfârşit?
Ce înseamnă alee, domnilor?
Deschideţi dicţionarul limbii române moderne.

În altă ordine de idei: poeţii naţionali se impun prin operă, nu se numesc prin decret prezidenţial, nu se aleg prin vot la Marea Adunare, nici chiar la adunarea generală sau la congresul Uniunii Scriitorilor.

Poetul naţional aparţine întregii naţiuni.

Este sau nu e, atât. Dincolo de suspinele, vaietele, scâncelile rubedeniilor, însoţite de „întoarcerea ochilor pe dos”, dincolo de cele mai jalnice tertipuri ale tuturor văduvelor de pe lume, dincolo de nesfârşita bacanală a mititeilor cu rânză şi cu sete de glorie, dincolo de toate patimile care le întunecă gângăniilor bipede raţiunea.

Bufonadă aici, dincoace de Prut, bufonadă şi dincolo. Pe ambele maluri ale bătrânului fluviu bântuie „turba importanţei”, vorba lui Caragiale.

Ţi se apleacă de atâta naţional. Ţi se lehămeteşte.

Plină Valea Bâcului de genii pustii, de personalităţi notorii.

Bezbojnicii au ajuns peste noapte Preoţi, apostoli, feţe bisericeşti. Fonfii predică în amvon. Afonii cântă în strană, guvernanţii se căpătuiesc, omul negru iarăşi, odată cu sosirea nopţii, dă glas. Degradarea societăţii continuă. Inclusiv a celei academice. Începe prăbuşirea, hăul s-a deschis. A fost banalizată şi vorba lui Blaga, cea cu veşnicia care s-a născut la sat. Nu înţelegem lucrurile simple. Toţi luptă cu toţi. Guvernanţii îşi decorează echipa de făcut zgomote. Ordinul Republicii ca şi cum o insignă ar fi, cel mai mare ordin al nostru, atenţionez, îl au cântăreţii de curte, consilierii celor mari şi tari, secretarii, paznicii de la poarta raiului; altădată, nu vom uita, soţiile de şefi, ambiţioase, cu cele mai înalte ordine îşi decorau croitorii. Ce s-a schimbat la mărgioară?

Strâmbii mănâncă ţara, mititeii, pe soclu, se prefac în statui, au senzaţia conducătorului, l-au prins pe Dumnezeu de un picior, este clipa lor de vârf; scurt pe doi, mititeii în vârful vârfului, mai mult nimic nu avea să aducă revoluţia noastră democratică, aici şi acum nu mai contează verticalitatea, nu mai contează caracterul, nu mai contează adevărul adevărat, nu mai contează harul divin; de care principii să mai vorbim, de care obligaţiuni, toate sunt pe dos, aceleaşi isme, aceleaşi tertipuri bolşevice, aceleaşi bande, găşti, luptăm cu stihia, cu sumedenia de poeţi naţionali, care scriu cuvântul ma-mă cu două greşeli gramaticale, dar nu se lasă, poeţi naţionali să fie, să-i întâlnească „iubitul popor” peste tot cu osana şi mnoga  leta.

Vremea saltimbancilor vremea noastră.
Vremea piticeniilor.
În care Patagonie mai există doi poeţi naţionali?
Totuşi în care?
Ne ţinem de pământ în genunchi şi-n coate, nu cu rădăcinile.
Dar mâine, poimâine ce va fi?
Unul, ca nici unul, aşteaptă căderea noastră.
Zic şi de Academie.
Zic şi de uniunile noastre de creaţie.
Zic şi de profesorii universitari.
Cât să ne mai facem niznai?
Cât să mai tolerăm dezmăţul?
Cât să mai umblăm cu daiţea?
Cât să mai aşteptăm mană cerească?
Şi cât să ne uităm unul la altul pe sub sprâncene?
Eu nu vă sunt, oameni-buni, duşman.
Şi nici pe voi nu vă consider duşmani.
Consângeni suntem, fraţi ai pământului.
Să dăm mână cu mână, totuşi, există lucruri sfinte!
Să le păzim, să le cinstim, să nu le risipim, să fim, e timpul să fim, moştenitori.

Mă frământă uneori gândurile, cele mai nebune, nu înţeleg, nu pot, de ce oamenii spun una şi fac alta, nu sunt nici eu cheie de biserică, dar nici învechit în rele nu sunt, omucidere n-am făcut, vina mea o fi doar aceea, că n-am pierit la-timp, când am fost strivit de maşina struţului; de atunci au trecut douăzeci şi unul de ani, dar viaţa mea nu mai este viaţă, luptă pentru existenţă e, durere e, revoltă e, mai ales că Alianţa pentru Europa îi decorează de la o vreme pe toţi-ciracii călăilor de altădată, cu cele mai înalte distincţii îi decorează, or, ciracii călăilor slujesc alianţa de acum, iar eu … cel care am fost am rămas, lupt cu neadevărul, cu strâmbii, sunt în opoziţie, ca şi atunci, scriitorului îi şade bine în opoziţie, scriitorul nu are voie să umble cu mâna întinsă pe la palat, totul se vede cu ochiul liber, domnilor; eu sunt cum sunt, invitat la preşedinţie de consilierii preşedintelui Voronin, totuşi, n-am binevoit să mă prezint şi azi, mărturisesc, mă bucur, ba chiar şi mă mândresc.

Ştiu, voi nu ştiţi?

Aici şi acum se face negoţ cu sufletul bun la toate.

Lumea a fost şi a rămas de strânsură, adunătură, superficială, lumea are nevoie de conducători, omul de geniu este o raritate, omul de talent este un bătut de soartă, curajul ne deosebeşte, mai mult curajul decât cunoştinţele, oameni de curaj, din păcate, nu prea avem, dar în anii de rea pomină am avut? – vă rog să-mi răspundeţi la întrebare.

După mine, nu am avut nici atunci.

Ne-am pus câţiva scriitori viaţa în primejdie, am riscat, ca să ne pară azi rău, să ne căim, pentru că „s-au dus ai noştri, au venit ai noştri”, pentru că, de care stat suveran mai putem vorbi? Transnistria rămâne sub ocupaţie, Basarabia a fost crâmpoţită, Unirea – prefăcută în vacă de muls. Or, România, din păcate, avea să-i onoreze, în capul mesei să-i pună pe toţi transfugii, ci nu pe oamenii care au luptat, au riscat, au ridicat Mărgioara la luptă cu veniţii de aiurea, au chemat omul pământului la nesupunere forţelor imperiale.

Mitinguri în România se convocau, conferinţe ştiinţifice, nici la o conferinţă n-am fost invitat, nici la o discuţie, nici la un simpozion.

Şi nu mai aştept nimic de la fraţii de peste Prut.

Şi-mi scriu poemele amărât, încrâncenat, ca şi până la aşa zisa revoluţie, impostori atunci, impostori acum, îngeri roşii atunci, îngeri roşii acum. Viaţă fără moarte, m-am convins, nu există. Dar nu există nici moarte fără viaţă.

Mă apără nu taina, marele necunoscut, eu mă apăr de răi şi fameni, încerc să mă opun blestemului, viaţa e pentru mine ca un dar, cel mai mare dar, lumea e cea care a fost întotdeauna, de unde lume dreaptă cu oameni strâmbi? Ei mănâncă ţara, strâmbii, ei întotdeauna au mâncat-o. Mă gândesc la omul de ştiinţă. Tace, se complace în mizerie, uităm să fim deştepţi, moştenim haosul, debandada, euforia de la cei cu stea în frunte. N-am greşit.

Academia nu mai e minte clară? Nu mai e neam şi tară?
Se confunda şi culorile, şi valorile.
De care naţie să mai vorbim?
Vine potopul, vine caua.
Cu ciclopul, cu puşlamaua.
Vine prăpădul, vine pierzania.
Cu desfătul şi cu mătania.

Îmi vine uneori cu faţa la pământ să mă arunc şi să urlu, să ţip, să-mi înăbuş necazul, durerile...

Cât să mori degeaba pentru nişte oameni de nimic?
Vezi şi nu crezi: canalii sus, canalii jos. Am luptat luptă deşartă, se face.
Astfel deputaţii, primii, au împărţit înde ei moştenirea.
S-au baricadat în cazemate pe Valea Morilor, la Schinoasa.

Le-a revenit câte ceva şi dăruiţilor cu har: s-au mutat în centrul urbei unii, alţii au ajuns la Bucureşti, martiri ai neamului au devenit, meritele altora îşi asumă, se vor eroi naţionali, mari, mari, mari patrioţi români.

Democraţie sau anarhie?
Legiuitorii corupţi, judecătorii corupţi.
Procurorii corupţi, poliţia coruptă.
Actori bâlbâiţi, regizori fără şcoală.
Aduşi cu apa. Când s-a mai întâmplat?
Nici după aşa zisa eliberare sovietică.
Dictatura străzii cea mai cumplită e din toate.
De multe ori una e cu dictatura prostiei.
Mă culc blestemând, mă scol blestemând,
Îmi fac inimă rea, bolnăvesc.
Scriu şi scriu.
Poeme pe care nu le voi publica niciodată.
Singur în casă, le mormăi către omul negru imaginar, oponentul meu.
De-ar şti cititorul prin câte cumpene trece creatorul de frumos...
Pentru că nu tolerează dezmăţul.
De unde atâtea canalii fizic şi moral ramolite?
Să fie, descoperim lumea de la început?
Oricum, răul nu-i cu bine în „ţărişoară”.
Basarabia fierbe.

Să nu uităm, vă rog, nu avem voie, că în anii optzeci poezia şi cântecul au trezit-o din somnul cel de moarte. Eminescu, în Basarabia, întotdeauna sfânt a fost, unul pentru toţi, suflet în sufletul neamului său, inimă în inima neamului său.

Om întâi şi întâi aplecat peste durerile omului.
Nu statuie.
Statuile niciodată nu plâng.
Or, viaţa noastră cea de toate zilele e cusută cu aţă, omul de alături nu are minimum de existenţă.
Pustiitoare, umbra lui Kain întunecă lumina.
Rămân satele basarabene pustii.
Tineretul îşi caută norocul prin alte părţi de lume.
De-n zadar, nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă.
Monumente, poeţi naţionali ne trebuie?
Poezie şi această debandadă, nu-i aşa?
Mare poezie, halucinantă.
Istoria se repetă.

Există aievea şi popa Duhu, şi părintele Chisăliţă, dar şi sărmanul Dionis, şi Trăsnea, şi Stropşa lui Andrei Lupan.

Apropo, Andrei Lupan este nedreptăţit aici şi acum.
A fost cel mai mare bărbat al vremii sale, basarabean până-n măduva oaselor.
Ne-a apărat, pe noi, poeţii tineri, de răi şi fameni.
Ne-a prefaţat primele volume.
Ne-a binecuvântat.
Şi azi... Cine-şi mai aduce aminte de el?
A meritat un loc pe aleea clasicilor.
Singurul dintre mohicani.
Aleea clasicilor este opera lui.
Ne facem niznai, de ce?
Că sunt puse la îndoială meritele noastre, probabil.
Cine sunt biruitorii? Cine sunt învinşii?
Cine a riscat cu viaţa şi cine a cules roadele?

Unde erau „poeţii naţionali” în anii optzeci ai veacului trecut, de ce n-au semnat votul de blam conducerii de partid, în mai 1987?

Este nevoie de o cronică documentară a luptei noastre.
Blasfemie după mine e sumedenia de monumente.
Cei cu tine, lume? Deşteaptă-te, om bun.
Cât să trăieşti cu capul în jos, cât să-ţi aleagă sfinţii învechiţii în rele?
Ei confundă jertfa cu victima.
Nu sunt una întotdeauna!
De ce uităm de unde venim?
Totuşi care e răul cel mai rău al dictaturii?
Al oricărei dictaturi!
A educa, eu cred, a îndoctrina potrivit ideologiei partidului aflat la putere!
După căderea colosului imperial ce partide au condus Republica Moldova?
Şi ce-au lăsat în urmă fiecare?
Jale, după mine, pustiu.

S-au îngrădit în cercul lor de legi diriguitorii, au schimbat constituţia, schimbă constituţia, nesăţioasă-i firea omenească, nesăţioasă-i orişice gânganie bipedă.

E bine cunoscut prin părţile noastre acest cuvânt, nesăţios; poeţii au încercat să-1 înmoaie, să pună în el un oftat, un dor, o lacrimă, parcă au reuşit unii, dar până la urmă nesăţios tot cel care nu se satură e, de slavă, bani, monumente, ordine, medalii, acareturi, osanale.

Cum să faci o viaţă şi încă una umbră pământului?
Cum să nu te gândeşti la ziua de apoi?
Cum să te lustruieşti la nesfârşit, întru a fi iubit, stimat, aplaudat,
întâlnit cu flori şi petrecut cu iu-hu-hu, cu sârba, cu bătuta!
Purtăm răspundere în faţa vremii, toţi.
Cuvintele mari îmi zgârie auzul.
Intelectualul care se târâie pe brânci nu e de jelit.
Poetul care se vrea profet şi debitează nerozii nu e de ascultat, nu e de jelit,
nu e de editat, reeditat în volume de lux.
La noi se întâmplă pe de-a-ndoaselea.

Guvernele provizorii, toate, şi-au editat scriitorii lor, le-au dat şi premii naţionale, le-au organizat fel de fel de jubilee, sărbători la palat, preşedintele Voronin le-a făcut cinste, cu mâna pe umăr i-a bătut, în prezidiu a stat, i-a onorat, şef de stat, nu de gară.

Nu mai scoate nimeni comunismul din sufletele noastre nici cu cârligul.

Mai mult chiar, azi conducerea ţărişoarei s-a prea întrecut cu democraţia, a fost decorată cu Ordinul Republicii şi nenorocita doamnă care îl apăra cândva cu spume la gură pe călăul meu, cel care mă strivea cu autobuzul, acum douăzeci şi unul de ani. Jurnalistă doamna, Alianţa pentru Europa slujeşte azi.

Doamne, Dumnezeule!

Pe drept cuvânt, Don Quijote sunt, mă alin cu gândul că nu-i stă rău deloc unui poet să lupte cu morile de vânt.

Fireşte, „poeţii naţionali” de viţă nouă nu-şi permit să fie ca noi, ceilalţi ei au dat şi dau din coate în alte sfere, acolo, sus „Eminescu să ne judece”; adică să-i mângâie pe creştet, să le recunoască harul, ba chiar şi superioritatea... Nu-mi vine să cred. Îl coboară pe Eminescu la nivelul lor.

Animalele bolnave de care zicea cândva Nicolae Breban iată că nu mai sunt bolnave, sunt „animale denaturate”. Vă rog, încercaţi să pătrundeţi sensul acestei împerecheri de cuvinte. În Europa sintagma e demult cunoscută.

Pe animalele noastre le-a denaturat „sloboda”, vorba mărginaşului de la vad. Oricum, decât să ajungi la cheremul măscăricilor, mai bine să te nărui la masa de scris, chiar dacă azi nu mai ai unde publica nici poezie, nici monolog, nici revolte, nici dureri. În „ţărişoară” cenzura e mai cenzură decât în anii de rea pomină. Regim nou de comandă. Şi nu-ţi rămâne decât pentru tine să scrii şi pentru moştenitorii tăi.

De ce vorbim, domnilor, de omul dracului teoretic?

Să-l aducem la normalitate?

De-n zadar!

El se crede martir, unul ca nici unul, el râde când ştie că te chinui, se grozăveşte când plângi.

Ce ne facem aşadar cu temniţa din noi? Este mai înspăimântătoare decât ocniţa. Ca şi bólniţa de altfel, unde se retrăgea altădată gânditorul, filozoful, prorocul, profetul.

Azi bólniţe nu mai sunt. De unde profeţi? De unde proroci? De unde poeţi naţionali?

Chiar dacă stirpea are nevoie de personalităţi notorii, să nu ne întrecem cu vorbele mari şi cununile de lauri.

Mă gândesc la purtătorii de făclie din anii optzeci ai veacului trecut.

Tânăra generaţie nu le mai cunoaşte dorul; în douăzeci de ani mititeii şi-au făcut post-factum biografie, le citeşti articolele şi te cutremuri. Informatori atunci, i-ai cunoscut ca atare: te-au denunţat, te-au pârât, te-au murdărit ca pe un duşman sadea, au venit „de unde trebuie” şi ţi-au percheziţionat casa (în 1971 au venit, locuiam pe strada Baikalskaia azi Pietrarilor); vecinilor de apartament le-au spus că sunt rude, le-am lăsat cheia ... Nici un rost, îmi dau seama, nu mai au azi mărturisirile mele, dar şi fără ele nu-mi pot purta povara, aceasta mi-a fost crucea şi a rămas cea care a fost, pentru că, vedeţi, cei „curaţi ca lacrima” îmi impută: nu arăta cu degetul, ai fost şi tu comunist...” Am fost, dar Nicolae Testimiţeanu nu a fost? Dar Nicolae Corlăteanu nu a fost? Dar Emil Loteanu nu a fost?) Dar Valeriu Cupcea nu a fost? X, Y, Z într-adevăr n-au fost, dar cine-i cunoaşte, ce au făcut atunci „pentru cauză”? Era politizată societatea, omul care gândea era pus la index, de altfel şi azi e pus, care-i opoziţia de la Chişinău, nu tot foştii secretari de partid?

De ce nu ştim să preţuim valorile?

Providenţial testamentul lui Mateevici. Ei sunt poeţii noştri naţionali, Mateevici, şi Eminescu, basarabeanul şi moldoveanul.

Până aici, domnilor, insist;
nici o figură de stil, nici o metaforă!
Lucrurile în esenţă.
Contează ce spui, nu cum spui.
În lume, azi, poezie frumoasă, de dragul poeziei, nu se mai scrie
Care amore? Care adoraţie?
Cuvintele grele de sens au fost şi sunt.
Nu gândesc la Bacovia.
Mare, mare, mare poet, nu poate fi tradus în altă limbă.
Este al nostru până la durere.
Şi niciodată, nimeni, dar nimeni nu 1-a numit poet naţional.
Ca şi pe Blaga de altfel. Ca şi pe Cojbuc.
Bacovia şi Blaga au fost doi mucenici ai poeziei.

Nu robi, mucenici.
Sfinţi mucenici.
Ambii sunt poeţi prin credinţă, ci nu prin absurd.
Ar fi rămas poeţi, chiar dacă nu şi-ar fi pus pe hârtie gândurile, simţămintele.
Blaga şi Bacovia sunt adânci, cutremurători, proscrişi în propria ţară.

„Mai bine singuratic şi uitat,
pierdut să te retragi nepăsător,
în ţara asta plină de humor,
mai bine singuratic şi uitat…”

Şi iar, iar, iar mă aţinteşte umbra „poetului naţional” ...din umbră.
Au fost, de ce au fost devalorizate cuvintele?
Au fost, de ce au fost banalitate idealurile?
Au fost, de ce au fost vulgarizate sentimentele?
Au fost, de ce au fost coborâte la nivelul gângăniilor bipede personalităţile neamului?

Ştim să muncim, ştim să primim oaspeţi, ştim să-i dăm venitului de aiurea şi haina de pe noi, şi ultima bucăţică de pâine, ştim să ne ducem povara cu demnitate, să nu scâncim, să nu cerem îndurare de la neînduraţi, dar … nu ştim, de ce nu ştim, să-i dăm cezarului ce e a cezarului, invidia trăieşte-n noi, hidoasă, ca şarpele-n ţărâne, aici şi acum o mână spală pe alta, aici şi acum se comit nelegiuiri în numele adevărului, aici şi acum este marginalizat, viclenit dăruitul cu har, omul cu verticalitate, luptătorul, purtătorul de nume.

De ce, voi, consângenii mei, aţi luat apă în gură?
Voi nu ştiţi cine e cine?
Atât de repede aţi uitat anii şaptezeci-optzeci ai veacului trecut?
Erau în cinste la împăratul roşu frunţile plecate.
Cum adică? Şi azi tot ele, frunţile plecate, să fie cu glorie înveşnicite?
Strâng pumnii, strâng dinţii.
Să nu văd, să nu aud.

Acelaşi „iubitul popor”, ascultător, a slujit, slujeşte puterea cum poate mai bine.
Nu vede nimic, nu ştie nimic.
Aşteaptă. Dar ce aşteaptă?
Mană cerească?
Potopul?
Ziua de apoi?
Mă îngrozesc.
Mă cutremur.
Mă înspăimânt.
Înainte – pustiul, în urmă vidul.
Coada se aburcă pe scară, ajunge cap.
Ajunge făcător de legi nelegiuitul.
Piticii, în piele, de fericire, nu-şi mai încap.

Cine mă aşteptă? Unde mă aşteaptă?

Unde-i raiul? Unde-i ţara cu minuni?
Şi mi-i dor, mi-i tare dor de-o lume dreaptă.
Şi mi-i dor, mi-i tare dor de oameni buni.
Un veac, două, nouă ne-am învăţat a muri.
Care Eldorado? Care mântuire? Care axa mundi?
Aceeaşi, din vechi, întrebarea: vom fi, nu vom fi?
Acelaşi poetul, se zbate, dar tot nu răspunde.

Ştearsă lumea, gri, sură, ca într-o pustietate
blestemul îndură ,vămile pustiei, cade, decade.
Aerul câlţos, greu, gândul din gând negru.
Nu mai are nici un rost cântecul meu în alegru.
Viaţa mea, viaţa ta şi a lui, ca o haltă.
Omul, fiecare, mie, mare, ca o recidivă.
Trăim cu chirie, pe datorie delaolaltă.
Aştepţi, aştept, aşteptăm o misivă.
Să bată orologiul, oare va bate, când va bate?
M-am saturat de chip cioplit, de ce-mi presuraţi sare pe rană?
Adevărul este, vom înţelege cândva, singura noastră cetate.
Lacrima este singura noastră icoană.
Nimic, dar nimic nu ne mai uneşte, nu ne mai adună.
Decăderea, deşertăciunea moravurilor mă sperie,
În rochie? de mireasă urâta cu Făt-Frumos se cunună.
M-am săturat de atâta mizerie.
Capul meu, aoleu, ca un glob se învârte.

Gândurile mă terorizează, viaţa cea de toate zilele mă umileşte, scrisul nu mai este un dar, este un blestem, o năpastă, nimeni, dar nimeni nu te mai ocroteşte.

Nu vreau să fiu, nu pot să fiu altul, tei de curmei leg.
Mă bucur că nu am pete pe conştiinţă, dar nu am.
Duşmanii întotdeauna mi-i fac, prietenii mi-i aleg.
Singur, fără prieteni, o para n-aşi plăti, un ban.
Am dreptul, totuşi am, să mă uit la statui, la toate,
ca la nişte maldăre de piatră, să le neg, să le deneg.
M-am saturat de suflete moarte.
Nu m-am săturat cuvântul să drămuiesc, să-1 disec.
Mă gândesc la nefericiţii care se complac în ditirambi,
care se împăunează, când aud, de fanfară cântat, pentru ei anume,
marşul lui Toreador. Am avut ocazia să-i urmăresc îndeaproape,
închideau ochii, plescăiau din buze, fericiţi,
se avântau ca şi cum să lovească taurul, să-1 doboare,
se credeau cu tot dinadinsul biruitori, învingători, desăvârşiţi.
Nişte umbre, nişte greieruşi, jalea te prindea, să le plângi de milă-ţi venea,
te încerca teamă să nu cumva să-i ducă vântul pe vânt:
este o ruşine pentru orişice toreador neputinţa!
Curajul niciodată nu a fost înfrânt. Unde-s ai noştri, curajoşii?
Tii, neamul nevoii!
E şi aceasta vorba poetului nostru naţional.
Ca şi cealaltă, cu neamul Kain, veşnicul.
O carte de versuri „Neamul Kain” am editat.
Este, cred, una din cărţile mele de rezistenţă.
N-am adunat-o filă cu filă pentru un cititor anume, ratat.
Dar nici pentru careva excelenţă.
La noi, la stirpea noastră,
Poetul se gândea, când scria adevărul adevărat.

La noi fratele vinde pe frate, fratele se dezice de frate, scrie pâre asupra fratelui încocârjat, renunţă benevol, – unde în altă parte s-a mai întâmplat? – la propria sa libertate. Îmi pare rău că nu am inclus în această carte o poemă scrisă dinadins în apărarea Eminescului.

Avem poet naţional.
Şi-a bravat soarta.
Cuvintele, în poezie, nu le-a înşiruit, ca noi, banal.
Aceasta e, veşnică, arta!
Noaptea pe târziu, ştiu, obosit, îşi lăsa fruntea pe foaie
şi lăcrima, pe tăcute, să nu-1 vadă nimeni;
„o mamă, dulce mamă, „auzea undeva, în alte sfere, o dulce ploaie,
venea ploaia, să înmoaie bulgării ogoarelor, roditoare, mănoasă venea.
Azi, aici şi acum, ce sunt, cine sunt, cum sunt, cum nu sunt poeţii moldoveneşti?
Toţi, dar toţi, de când se ţin minte, luptă cu fantomele.
Trezesc din somn de moarte poporul.
Se cred, se vor cronicari ai renaşterii naţionale.
Debitează verzi şi uscate. Se lustruiesc, mititei la stat şi vicleni la suflet.

Scria, acum zece ani, Gheorghe Vodă, regretatul, cu durere scria:

„Exagerează cronicarii „putinţei la făptură” atunci când îşi scriu cu propria mână numele în lista celor ce au contribuit, atât cu cuvântul cât şi cu fapta, la trezirea conştiinţei naţionale, ei pe sine spoindu-se”.

Aceşti „puţintei la făptură” au poftă mare, dau cu barda în Dumnezeu, astfel din lista patrioţilor întocmită de ei lipseşte Ion Gheorghiţă, Iurie Grecov, Leonida Lari, Serafim Saca, Petru Cărare, subsemnatul e ultimul pe listă...

Am jurat să nu-i aud, să nu le citesc articolele, să-i ocolesc, mă voi ţine de cuvânt.

Ideea cu cel de al doilea poet naţional e tot a lor.
Mogorogesc, nu se lasă, o ţin una, se burică, însetaţi de mărire.

Vorba e de cea mai cumplită degradare a originilor, de cea mai sinistră degradare a sentimentelor.

Plină grădina publică de statui, îşi fac hatârul biruitorii, pline cu statui şi cabinetele şefilor de stat, şcolile, academia, hotelurile, universităţile pline şi ele, ca nişte leninaşi poeţii naţionali, imortalizaţi, odată şi pentru totdeauna.

Sa tragem dungă aici. Destul ne-am făcut, biruitorii, de râs şi de ocară.
Şi cei de dincolo, şi cei de dincoace de Prut.
Totuşi, rămâne un gol în suflet, cum să taci?

M-am bucurat, mult m-am bucurat de vizita Preşedintelui României la Chişinău; în repetate rânduri Traian Băsescu a manifestat curaj, tărie de caracter, dragoste pentru palma de pământ dintre doua ape, am sperat că şi de data aceasta va purta cu demnitate făclia românismului şi astfel relaţiile cu „ţara vecina” se vor îmbunătăţi, iarăşi vom fi ce-am fost odată, poate chiar mai mult.

Din păcate, n-a fost sa fie.

Nu ştiu care deştept cu autoritate i-a planificat înaltului demnitar de viţa nouă vizita, ştiu doar că s-a întâmplat nemaiîntâmplatul: preşedintele României a insistat să depună o floare la mormântul lui Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Anton Crihan... A fost condus la cimitirul de pe strada Armenească, unde... era de acum aşteptat; aici, la cimitir, culmea culmelor, domnului Băsescu doua cărţi i-au fost dăruite cu adânc plocon Taina care mă apără şi...

Parcă ar fi bine până aici, dar nu e bine fără rău şi viceversa.

Or, preşedintele României nu a depus o floare măcar la mormântul celui mai mare poet basarabean care a fost, este şi mereu va fi Alexei Mateevici!

Insist, a fost, este şi mereu va fi!
Poetul nostru total!
Alt poet de la Dumnezeu se caută azi?
Cât să ne mai batem joc de noi?

Mai mult, a doua zi primăria municipiului Chişinău mă invită, cetăţean de onoare al urbei, la o întâlnire a preşedintelui României cu …oamenii de cultură, personalităţile notorii ale Basarabiei.

Sună frumos, vom recunoaşte.
M-am prezentat la ora fixă.
Şi m-am crucit.
Mari personalităţi, am descoperit, sunt Pavel şi Cleopatra Stratan.
Unde să mai cazi, în care hău?

Cântecul cu „Gheorghiţă la portiţă” n-a fost interpretat de data aceasta. Şi m-am întors la porţile oraşului amărât, şi iar, iar, iar m-am întrebat: cât va să rămână Mărgioara, Basarabia terra incognita? De ce România se uită la noi, basarabenii, ca la papuaşi? De ce România îi cinsteşte cu onoruri mari pe toţi parveniţii de dincoace de Prut şi nu-i cunoaşte defel pe oamenii care şi-au primejduit viaţa pentru adevăr?

În ultimii douăzeci de ani malurile Prutului se îndepărtează ca şi cum.
Cu Pavel şi Cleopatra Stratan marea unire nu se va face nici peste două sute de ani.
Plină Basarabia de impostori, plină de impostori şi România.
Lor, impostorilor, le trebuie alt poet naţional.
Mediocritatea a fost, este, va fi întotdeauna ticăloasă.
A viclenit întotdeauna, vicleneşte şi azi asupra Tatălui, Fiului,
asupra bunei-cuviinţe, asupra istoriei.
Şi Uniunea Scriitorilor nu mai este ce a fost odată.
Şi Casa Scriitorilor în cârciumă s-a prefăcut.
Nunţi se fac la Uniunea Scriitorilor azi, în sala mare, unde altădată
se adunau ca la biserică oamenii de bună credinţă.
Are cineva, unul, gânduri năstruşnice, anii optzeci ai secolului trecut să nu se mai repete!
Se rupe în patru ca să nu permită noua renaştere.

Pline coridoarele Casei Scriitorilor cu portretele lor, ale învingătorilor, ale mititeilor, ale aşa zişilor „luptători pentru cauza”, ale colaboraţionaliştilor pe scurt, ale frondei capabile să calce pe trupuri să murdărească tot ce-i sfânt, tot ce n-a fost murdărit de vechii şi noii bolşevici.

Uniunea Scriitorilor, se face, are nevoie de conducători noi, necompromişi încă, tineri, energici, respectuoşi, curajoşi, dăruiţi cu har, bonomi, principiali, nicidecum certaţi cu morala.

Omul negru nu mai are ce căuta la Uniunea Scriitorilor.
Omul spân de asemenea.
Eroii de după război şi-au făcut mendrele douăzeci de ani bătuţi pe muchie.
Ho, ţară!
Vom găsi întâi şi întâi prorocul.
Autoritatea morală.
Omul curat ca lacrima.
Nu sfântul, o, nu.
Bărbatul.
Luptătorul.
Poetul de naţionalitate.
Dacă ţinem la numele de scriitor.
Dacă ţinem la această palmă de pământ dintre două ape.
Dacă ţinem la opera celui care a fost şi rămâne poetul simbol al neamului,
binecuvântat de toţi dumnezeii.
Arta, literatura au ajuns aici şi acum la cheremul spiritelor mici.
Nu e o întâmplare istoria cu monumentele de pe aleea clasicilor.
De după fiecare copac parcă te-ar urmări negativele.
Mititeii pe soclu se prefac în statui.
Vin genialii, avea o poezie dedicată acestora Arhip Cibotaru.
Într-adevăr, vin, vin, vin, vin... puhoi.
Poeţi naţionali, toţi.
Săracă ţară bogată.
Săracă Basarabie română.
Greu să lupţi cu stihia, mai greu cu prostia, deşertăciunea,
ea îi face pe oameni „să-şi sape nerozia în piatră”.
Aşadar să nu ne grăbim cu laurii pe frunţile de bronz ale nemuritorilor.
Nici bronzul şi nici granitul nu sunt veşnice, cu atât mai mult ghipsul şi ceara.
În altă linie de idei, au încercat bolşevicii să facă poet naţional din Maiakovskiy. Unde-i azi?
Deşi Maiakovskiy a fost un poet modern prin excelenţă.

Nu a fost însă poet al neamului. Slugarnica sete de glorie, de altfel ca şi a poeţilor noştri, nesăţioasă, 1-a nimicnicit, i-a şters numele din lista clasicilor ruşi pentru totdeauna cred, Rusia a avut şi are poeţi mari, dar noi? Blaga nu e poet naţional, Coşbuc nu e poet naţional, Bacovia nu e poet naţional, Goga nu e poet naţional, Arghezi nu e poet naţional, cum să nu te întrebi: de ce tulburăm apele, de ce facem din ţânţar armăsar, de ce prostim lumea, de ce inducem în eroare minţile cititorilor, a copiilor în deosebi?

Debandadă la şcolile noastre, cumplită debandadă, ruşinoasă debandadă, ministerul învăţământului nu ştie, de ce se face niznai?

Dar ce se întâmplă în academie?

La umanistică în deosebi?

Nu se discută în contradictoriu, se face pe voia slobodă a inimilor de mucegai.

Premii, conferinţe, internaţionale chiar, din păcate nu există discuţii în contradictoriu, nu există ştiinţă adevărată, oameni aduşi cu apa ca şi cum, râvnesc şi ei un locşor în grădina publică, un bust în cancelarie, cel puţin după trecerea în veşnicie...

Sunt împotriva mititeilor promovaţi de incompetenta conducere.
Sunt împotriva cerşetorilor de slavă şi purtătorilor de onoruri.
Încerc să îndrept lumea cu umărul.
Este o naivitate, dar sfântă, vreau să cred.
O poezie, ultima, de câteva zile mă ţine în prizonierat.
Poetul naţional am numit-o.
Unul ca nici unul, este şi atât.
Al nostru, al tuturor, al învredniciţilor.
Al doilea poet naţional nu poate să existe decât
În fantezia bolnavă a neîmpliniţilor.
A fost, este va fi întotdeauna nepilduit,
inegalabilul, înainte-mergătorul,
veşnicul nedreptăţit, veşnicul îndrăgostit, zburătorul.
A fost, este, va fi întotdeauna simbol,
al credinţei, al suferinţei, al dăruirii:
nu s-a aplecat peste hârtie cu sufletul gol,
încovoiat, n-a aşteptat ceasul izbăvirii,
ca voi, vechi şi noi; a tunat şl v-a adunat,
din lună-aţi căzut, din pod, nu din soarte;
neroade pagini aţi scris, neroade lacrimi aţi plâns,
vrednici de cea mai nevrednică moarte.

Eminescu şi-a pus în primejdie viaţa pentru adevăr.
Scut de apărare i-a fost cuvântul.
Nu s-a dat după vânt, nu s-a dat după păr,
nu şi-a vândut sufletul, simţământul.
Avea principii, avea obligaţiuni.
Steaua lui nu-i de lung, de şirag
Şi-a scris poemele ca pe nişte rugăciuni,
măicuţele noastre le psalmodiază în prag.

XXX

Greu să lupţi cu cei răi, numărul lor sporeşte,
halta întotdeauna a fost blestemată
Impostorii, ca turbii, au haita lor,
au viaţa lor, de pustia binecuvântată.

Ne umilim, de ce ne umilim?
Nădăjduim slugi la dârloagă să ne înghită pământul?
Ce moştenim, de la cine moştenim?
Credem în Iuda, nu în Tatăl Sfântul?

Închei cu un catren al celui mai mare poet basarabean care a fost Mateevici:

„Eu cu ierbile poienii
n-am nimic-de împărţit,
jale-mi-i, că moldovenii
încă nu s-au înfrăţit.”

Dumitru MATCOVSCHI

15 ianuarie 2010

Nota Centrului Media al AŞM: acest eseu constituie un strigăt de durere al poetului-martir Dumitru MATCOVSCHI. Scris de ziua naşterii Poetului Naţional al tuturor românilor, Mihai Eminescu, eseul a fost citit de autor în cadrul Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei, care şi-a desfăşurat lucrările la 4 martie 2010.